o vacanta in japonia

de curand am dat peste un blog foarte tare in care era si o intrare foarte amuzanta despre o excursie in japonia ....nu vreau sa destainui nimic dar chiar va rog sa o cititi k e criminala ...stiu k e lunga dar merit a..va stept parerile



ANDREI PLEŞU ÎN JAPONIA

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul
de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile
multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta
planeta.

Ca, de pilda, cînd calatoresti în Japonia. N-am fost niciodata în Africa, în Australia sau în Caraibe.

Pentru
mine, Japonia ramîne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai
neasimilabil, mai “strain”. Te poti simti strain în Indonezia,
parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain
orice european “civilizat” într-o enclava arhaica si, pe deasupra,
asiatica. Te poti simti strain în bucataria chineza, în coloritul,
moravurile si inocenta americane, sau în expresia lingvistica a
Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cît de cît familiar.


În
Japonia însa alteritatea e radicala. Te misti în spatiul unei alte
umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici
macar asemanatorul …

N-am
sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler,
nu Frobenius, nu Blaga … Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de
la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.

Trebuie
sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile
lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai
instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada
si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si
nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala,
accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.

Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.

Am
avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta
unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar
reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si
rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în
cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv,
deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o
finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd
sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau,
fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de
inscriptii în japoneza. Am
reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am
aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca
o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul
functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o
clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina.
Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri
indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar
closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele
încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii,
eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau
imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile
perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final
imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau
delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure,
inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am
dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta
materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un
originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata
harmalaia a încetat.

Am
stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras
apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat,
o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai
picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de
acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca
simplitate.

Nu
în Japonia. În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare,
ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel
traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al
Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am
pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul
încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite
succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea
tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de
scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie
de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si
clatirea…

La
rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi
era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa
de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care
nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi
putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic.

Am
privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de
“bagajist” si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum
e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe
care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei “de zi”. Am
reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca
nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime,
interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos,
cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.

Spre
seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd
la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul “vitel”. A aparut o
fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o
camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. “Nu - zic - nu baie!
Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!” “Ba, din contra - îmi
semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie! Papa la
urma!”

Dupa
cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de
lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele
aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se
întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un
ritual incomplet (”interruptus?”), dupa care am dreptul sa ma asez la
masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu.

Asta
înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala
cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu
doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala
pîna dispare tenta de crud.

Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid,
pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert.
Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie
agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori
încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste:
“Shabu-shabu!” Trag concluzia ca “shabu-shabu” înseamna, pur si simplu:
“agit-o!”, “misc-o!”, “stînga-dreapta!”, “hais-cea!”.

Cina
se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva
neîmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masa dupa tipicul
samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru
încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu,
pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se
prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele,
rastigneste coloana si distruge apetitul.

Mi-l
amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram
invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit,
Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze
postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub
forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.


Un
alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din
Kyoto, specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba
grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din
boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni
pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde
controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de
ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul
bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah
percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se
obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar
pentru a deveni desert).

Trebuia,
fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi,
aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a
hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si
poata sprijini sezutul pe calcîie.

Dupa
chinuitorul “lotus” dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar
numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa
suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata
suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor.

Sufocat
de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o
încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta
radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept,
dominînd - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru
care “lotusul” nu parea sa creeze dificultati.

Scena
avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie
sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd,
cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti rezista în
genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o
singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar
parca mai confortabila: pozitia “Lorelei”.

Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste…

Japonezii
au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul
caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! “Un
scaun! Un regat pentru un scaun!” - striga mut fiecare madular al
filosofului. Nu exista alta solutie decît abandonul. “Vai, ce gradina
frumoasa aveti!” - a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit,
tam-nesam, s-o viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura,
între doua îmbucaturi.

Am
facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi
profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am
încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari
intelectuale.

Nu
stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de
altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala,
Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul
tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine.

Esential
în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa
lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de
premeditare.

În
cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul
european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de
efort, constienti de neputinta noastra si încercînd sa o dominam
rational. Facusem totul pe dos.

Buddhismul
Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca:
stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti!
Asta-i situatia!

În
definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi
încremeniti în proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste si ei nitel,
sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: “Shabu-shabu!”